Stiu ca intotdeauna am fost constienta, ca de fiecare data “mi s-a urat cu binele”…Mereu am stiut ca sunt genul de persoana la care nu e bine nici cu “bine”, nici fara “bine”.
Cred ca sunt pe punctul de a face a nu stiu cata oara aceeasi gresala.Deja sunt obisnuita,…cred.Deja sunt obisnuita ca tot ce fac sa-mi lase un frumos dezastru.Pentru ca tot “romanticul” asta niciodata nu a fost ca in filme.Mereu a fost real,dur,de neinduplecat,dureros de dulce…Si totusi am adorat mereu reactia asta chimica,si totusi mereu am vrut o alta.Pentru ca niciodata cretinismul meu suparator de egocentrist nu s-a simtit multumit de ce a avut.Si a vrut,si vrea “si mai si”.Mai mult,si mai bine,si mai frumos.Si nu am vazut defapt ca nu traiesc pe un platou de filmare,si nici intr-o poveste siropoasa.Ci intr-o realitate,cat se poate de reala.
Si uneori realizez toate astea,si incerc sa ma conving ca nu merita sa ma desprind de nimic din “nimicul asta”.Si atunci sunt fericita.Insa uneori…parca imi vine sa rup totul cu propriile maini,simt ca sunt intr-un loc total nepotrivit,de parca as apartine altui decor,de care ciudat,nu ma pot desprinde.Si vreau, si nu pot.Si incerc,si ma trage inapoi.Si ploua.
Si cand m-am rupt,cand am plecat,cand am fugit orbita,hranindu-ma cu idiotenia proprie,am fost slaba,nu m-au tinut picioarele.Sau nu m-a tinut inima.Si m-am intors,istovita,acolo,unde doar cateodata realizez ca mi-e bine,si unde stiu ca mi-e durerea si fericirea…Unde multi ar da orice ca sa se afle,si sa simta ce simt si eu.Cred ca m-am prostit.
Si mi-e groaza sa vad cum imi tipa sufletul..

Posted in The real life, rain drops
Vorbe slefuite